Nicolae Minovici a creat, la începutul secolului trecut, primul serviciu de Salvare din România și a contribuit decisiv la apariția primului spital de urgență. A făcut acest lucru într-o societate în care bolile erau încă puse pe seama vrăjilor, descântecelor și leacurilor oferite de vraci.

Medicul și-a folosit veniturile proprii, dar și banii strânși de la populație, pentru a construi instituții destinate celor aflați în pericol. În paralel, a modernizat medicina legală, a combătut practicile medicale înșelătoare și a creat unul dintre primele muzee de artă populară din București.

De la arte la medicină

Nicolae Minovici s-a născut pe 23 octombrie 1868, la Râmnicu Sărat, într-o familie de aromâni. Era unul dintre cei șapte copii ai lui Ștefan Minovici, iar frații Mina și Ștefan aveau să devină, la rândul lor, nume importante în medicină și chimie. Cei trei au rămas apropiați și au colaborat pe plan profesional și intelectual.

A urmat școala primară la Brăila și a absolvit Liceul „Sfântul Sava” din București. În 1892, s-a înscris la Școala de Belle Arte din București, atras de desen și de studiul imaginii. La îndemnul fratelui său Mina, a ales însă medicina, fără să renunțe complet la preocupările artistice.

În timpul facultății, Minovici a lucrat ca desenator și preparator, realizând planșe și reproduceri după natură pentru articole științifice. A ocupat apoi funcții de preparator și asistent la Catedra de Histologie, a lucrat în sala de disecție, în clinică și la Institutul de Chirurgie și Ginecologie.

În 1898, și-a susținut doctoratul cu lucrarea „Tatuajurile în România”. Studiul, unul dintre primele demersuri sistematice dedicate acestui subiect în țară, demonstra interesul său pentru legătura dintre medicină, comportament și societate.

Între 1899 și 1901, medicul a studiat și a lucrat la Berlin, în instituții precum Institutul de Anatomie Patologică și Spitalul „Moabit”. Contactul cu specialiștii germani și cu metodele moderne de cercetare i-a întărit convingerea că medicina are nevoie de instituții bine organizate, nu doar de specialiști pregătiți.

Medicină împotriva imposturii

Nicolae Minovici a devenit cercetător în medicina legală și a publicat lucrări despre tatuaj, spânzurare și alte fenomene situate între medicină și antropologie. Cercetările sale au ajutat atât la identificarea victimelor, cât și la strângerea unor indicii utile în anchetele criminale.

În 1902, a creat un Birou de asistență socială. Era preocupat de sărăcie, abandon și de situația oamenilor care nu aveau cui să ceară ajutor atunci când se îmbolnăveau sau erau răniți.

La începutul secolului XX, ziarele erau pline de anunțuri prin care persoane fără pregătire promiteau vindecarea tuturor bolilor. Unele reclame garantau rezultate miraculoase, cu plata medicului doar după însănătoșire, iar bolnavii ajungeau în încăperi insalubre de pe Calea Griviței sau Calea Dudești.

În locul cabinetelor medicale se găseau uneori camere mici, fără spații de așteptare și despărțite doar de paravane. Acolo se ofereau tratamente fără efect, inclusiv proceduri prezentate drept raze Roentgen, dar care foloseau doar instalații electrice decorative.

Și saloanele de frizerie, manichiură sau masaj promovau servicii pretins medicale. Printre acestea se numărau îndepărtarea definitivă a părului prin diatermie, tratarea coșurilor și negilor cu masaje electrice și hormoni sau cure de slăbire sub eticheta „Hollywood”.

Minovici, care era președintele colegiilor medicale, a început să verifice aceste practici alături de doi agenți sanitari. Folosind o scară, a îndepărtat pe rând firmele de pe fațade. Au fost înlăturate 1.185 de reclame și firme care promovau servicii medicale înșelătoare.

După acțiune, în presă au mai rămas doar 45 de medici care își prezentau serviciile într-o formă considerată civilizată: numele, specialitatea și programul consultațiilor. În paralel, au fost verificate și cazurile celor care practicau medicina fără drept.

O altă razie a scos la iveală 35 de ghicitori, zodiaci și chiromanți care susțineau că pot vindeca orice boală „prin grația lui Dumnezeu”. Li s-a interzis să își mai facă reclamă pentru astfel de servicii, iar unii s-au reorientat către activități mai puțin periculoase, devenind maseuri.

În arhivele colegiilor medicale, fiecare medic practician avea un dosar care includea diploma de studii, certificatul de naștere și documentele privind naționalitatea, fotografia, adresa și eventualele procese în care fusese implicat.

Nașterea Societății „Salvarea”

În vara anului 1906, Nicolae Minovici a înființat Societatea „Salvarea”, considerată prima organizație de acest tip din Balcani. Modelul a fost preluat de la serviciul de salvare din Viena, creat în 1884, după tragedia produsă la Teatrul Ring.

La început, noua instituție a funcționat în grajdurile Poliției. Prima ambulanță care a circulat în București a intrat în serviciu la 28 iulie 1906 și fusese donată de stația de salvare din Viena.

Echipajul era alcătuit dintr-un vizitiu și sergenți de oraș instruiți chiar de Minovici. Medicul le repeta o indicație devenită celebră: „Mergeţi cât mai repede, dar să nu omorâţi toţi caii“.

După grajdurile Prefecturii Poliției, hipoambulanțele au fost adăpostite la Cazarma „Guarzilor comunali”. Ulterior, societatea a ajuns în palatul de pe Splaiul Mihai-Vodă, cumpărat de la Theodora Cazzavillan-Câmpina, văduva lui Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului „Universul”. Tranzacția a costat 250.000 de lei.

Înainte de vânzare, proprietara pusese clădirea la dispoziția publicului, fără chirie, timp de câțiva ani. Minovici povestea că noul edificiu fusese ridicat fără publicitate excesivă, cu bani adunați de la oameni, inclusiv prin contribuții de câte 5 bani.

„Oricine dă un leu poate deveni membru al societății”, explica medicul într-un interviu pentru ziarul „Dimineața”. În cutiile de colectare se găseau uneori bețe de chibrituri și mucuri de țigări, iar într-un caz cineva lăsase un bilet prin care îl trimitea la Banca Națională să ridice 50.000 de lei pentru o persoană anonimă.

Pentru finalizarea clădirii, Minovici a strâns bani din casă în casă și a recurs la propriile resurse. „Am fost nevoit să-mi ipotechez vila mea pentru a obține suma de 500.000 de lei”, declara el.

Palatul avea la parter cabinetul medicului de serviciu, o cameră pentru primul ajutor în caz de accidente, răni sau tentative de sinucidere și sala de cursuri „Școala Samariteană”. În acest spațiu, ofițerii Poliției erau pregătiți să acorde ajutor înainte de sosirea medicilor.

La etaj se aflau dormitoarele inter­nilor și ale personalului de serviciu, precum și sala în care se întâlnea comitetul societății. În fața azilului era ținută ambulanța pregătită să plece în misiune.

Serviciul a avut de înfruntat și farse telefonice. Într-un singur an au fost înregistrate 59 de apeluri false, prin care echipajele erau trimise în diferite mahalale pentru accidente inexistente. Minovici reclama că astfel de glume deteriorau vehiculele scumpe și consumau inutil resursele serviciului.

Spital, muzeu și moștenire

Proiectul inițiat de Minovici s-a extins, iar în 1934 a fost inaugurat Spitalul de Urgență. Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” îl consideră pe medic unul dintre cei care au contribuit la dezvoltarea medicinei de urgență și a instituțiilor destinate persoanelor vulnerabile.

Nicolae Minovici a avut însă și o preocupare constantă pentru cultura tradițională. De la sfârșitul secolului al XIX-lea, a început să adune obiecte de artă populară în timpul călătoriilor prin țară.

În colecția sa au intrat ii, cămăși, fote, ștergare, scoarțe, obiecte ceramice, icoane, ouă încondeiate și piese din lemn. Timp de aproximativ patru decenii, adunarea acestor obiecte a devenit una dintre cele mai importante pasiuni ale sale.

În 1905, arhitectul Cristofi Cerchez i-a construit vila de la Șosea. Minovici a participat la căutarea modelelor și a surselor de inspirație din arhitectura populară, iar clădirea a reunit elemente tradiționale românești și influențe europene de la începutul secolului XX.

Un an mai târziu, vila a fost transformată în primul muzeu de artă populară din București. Instituția a purtat inițial numele Muzeul de Artă Națională „Prof. Dr. Nicolae Minovici”.

Casa, cunoscută drept „Vila neodihnei”, nu a fost locuința medicului. Era spațiul în care lucra, își primea colaboratorii și invitații străini cărora dorea să le prezinte o Românie modernă, dar atașată tradițiilor sale.

În 1937, Minovici a donat Bucureștiului atât colecția, cât și proprietatea. Aceasta era, potrivit Muzeului Municipiului București, singura sa avere materială importantă și a fost lăsată orașului cu câțiva ani înainte de moarte.

Nicolae Minovici a murit la 26 iunie 1941, la vârsta de 72 de ani. A lăsat în urmă spitale, instituții sociale, cercetări de medicină legală, cărți și un muzeu, legând într-o singură operă știința, salvarea vieților, educația și protejarea memoriei culturale.